Citesc în „Jurnal secret” al lui Alex Ștefănescu: “13 mai 2003. Mă întâlnesc cu Cristian Tabară (facem parte amândoi din juriul care acordă premiile Asociației Editorilor din România) și îl privesc atent. Se zvonește că va intra în curând in PSD. Știu că are pregătire de preot. Când a apărut prima oară la televizor i-am remarcat firescul, căldura sufletească, înțelepciunea cu care relata chiar și secvențele cele mai năstrușnice din circul existenței lumii. Ce să caute un om ca el în PSD?”

Cunoscându-l suficient de bine pe Cristi, am pus la îndoiala cele scrise de Alex Ștefănescu și l-am întrebat, chiar aseara, pe omul care “are pregătire de preot” dacă a avut de gând să intre în PSD? Așa cum mă și  așteptam, Cristi a negat ce i s-a zvonit lui Ștefănescu. Am și glumit pe seama unor “secrete” de acest fel.

Întrebare: cam de ce ar ține cineva un jurnal in aceste timpuri când poți fi un simplu și umil bloger? E doar o întrebare, căci eu sunt un consumator demn de luat în seamă de acest gen de literatură – jurnale, memorii, corespondență. De la memoriile sumare ale lui Iosif Peltz (cine îl mai citește azi?) până la jurnalul de idei al lui Jules Renard, via scrisorile Virginiei Woolf sau ale lui Kafka – am învățat să gust și să simt parfumul epocii,  devinind, în cele din urmă, dependent de descrierea întâmplărilor banale, bârfelor răutăcioase uneori și amuzante alteori sau a trăsăturilor de caracter neștiute ale contemporanilor notorii ale autorului.

Jurnalele au avantajul că pot fi citite pe sărite. Excepția pe care am făcut-o a fost Mihail Sebastian – voiam să văd până unde poate ajunge un laș care nu dă pe loc replici, dar preferă să se destainuie noaptea, transcriind în jurnal, la lumina lumânării uneori, scrisorile pe care avea să le expedieze a doua zi oponenților săi. Pe de altă parte, lamentările, boala și relațiile nefericite cu femeile, mă trimiteu cu gândul la scrisorile lui Kafka. (Ca literatură, însă, să păstrăm proporțiile: Dumnezeu i-a pus mâna pe cap o singură dată, atunci când a scris Steaua… Atât. Degeaba se bosumfla pe Călinescu!)

Îmi aduc aminte de interminabilele discuții cu Eugen Lungu: cum trebuie să arate un jurnal ideal? Unul de idei ca al lui Renard sau unul  cu “reacție promptă” ca al fraților Goncourt care publicau in ziarele de dimineață tot ce li s-a întâmplat cu o seară înainte colindând cafenele Parisului? Cristi a și glumit: ce blogeri de invidiat ar fi fost azi Goncourii!

Citesc cu interes jurnalul lui Alex Ștefănescu, dar nu mă părăsește senzația unei scrieri nefirești. A scrisului de dragul scrisului, pentru a bifa o zi din viață, uneori lipsită de orice semnificație pentru autor, dar și pentru cititor. E mult moloz. Așa se întâmplă cu cei care știu că jurnalul  va fi publicat în timpul vieții lor. Tolstoi, de exemplu, avea însemnari în care se referea doar la o singură zi dintr-un an.

Îmi aduc aminte de perioada când Serafim Saca își publica în Jurnal de Chișinău, acum vreo opt ani probabil, jurnalul care i-a atras atâtea neplăceri. Fiind scris într-o tonalitate directă, pe alocuri virulentă și necruțătoare chiar, cei vizați i-au întors spatele. Să fi fost publicat acum, postum, multe pagini ar fi fost receptate altfel.

P.S. Titlul articolului nu are nici o legătură cu tema abordata sau cu mine personal. Pur și simplu, îmi place titlul și cartea.